Printre sutele de invitaţii aberante pe care le primesc zilnic prin email ca spam vine una care mă cheamă să petrec Halloween in Bran. De ce să petrec eu H.?
Să fiu sincer niciodată nu am ştiut exact ce sărbătoreşte H.? Ziua sfinţilor, a poporului american încercat de necazuri, a vrăjitoarelor? Îmi amintesc că am văzut copii şi adulţi deghizîndu-se în personajele cele mai hidoase şi sărbătorind, aşa, un fel de sabat. Probabil un ecou al carnavalului din Evul Mediu în care, periodic, se declanşau energiile telurice care, refulate, ar fi dus în timp la nevroză.
Orice sărbătoare are un rost: te scote din priză, te proiectează într-un univers al dorinţei împlinite şi, în cazul de faţă, probabil, al nevoii de suprimare a limitelor convenţionale de socializare.
Totuşi H. nu-mi este familiar pentru că nu-l pot echivala cu nimic asemănător în cultura noastră. Şi, repet, rămîn credincios vechilor noastre mofturi: Crăciun şi Paşte. Ştiu că sună puţin cam trecut, cam învechit, mai ales că a fi american(izat) este azi un semn de avînt şi prosperitate, de bun simţ, de emancipare. Mulţi zic că singurul.
E interesant că pe fondul general al globalizării care se străduieşte, iată, să elimine tradiţiile naţionale, există totuşi tradiţii, ale altor popoare, care trebuie introduse. Globalizarea, pare-se, nu este universală (sic), adică există culturi care subzistă şi se impun în detrimentul altora.
Şi dacă ţinem aşa de mut la H. – cu ceata lui de făpturi demonice – cam ştim ce sînt aceste culturi şi ce vor ele…
Psihanaliza noastră de zi cu zi 