O abordare psihanalitică a sinuciderii

Articolul* își propune o înțelegere din perspectiva psihanalitică a actului sinuciderii, în special prin conceptul de “self”. 

În Doliu și melancolie, Freud observă un paradox în actul sinuciderii, și anume faptul că dragostea de sine a eului e atît de puternică, încît nu ar putea consimți la autodistrugerea sa. Astfel, ceea ce determină eul să ajungă la sinucidere sunt atacurile sadice ale supraeului.

Conceptul de „self”, din abordarea umanistă a psihologiei, și care se referă la modul în care un individ gîndește despre, se evaluează și se percepe pe sine, poate să ne facă să înțelegem ce se ascunde în spatele actului sinuciderii. Conceptul de self are trei părți componente, potrivit lui Carl Rogers: imaginea de sine, care se referă la modul în care persoană se vede bazîndu-se pe aspectul fizic, rolul social și trăsăturile personalității; stimă de sine, sau modul în care un individ își apreciază și își acceptă valoarea personală, avînd astfel persoane cu stimă de sine scăzută, care mereu își fac griji de modul în care sunt percepuți de ceilalți, și persoane cu stimă de sine pozitivă, adică optimiști și plini de încredere în abilitățile lor; imaginea de sine ideală, adică acea persoană care credem că suntem (imaginea noastră de sine) sau care am dori să fim (imaginea ideală de sine). Incongruența între imaginea noastră de sine și cea reală, precum și combinația între o imagine de sine negativă și stimă de sine scăzută pot duce la probleme emoționale. Reiser, în 1992, a explicat sinuciderea bazîndu-se pe imaginile de sine care duc la probleme narcisice și stări de vulnerabilitate.

Modul de funcționare a sinuciderii se poate explica prin următoarele experiențe ale sinelui:

Sinele pus în pericol. În acest caz, sinele vede un conflict între dorința de apropiere și amenințarea pericolului de devorare. Sinele amintit se referă la amintirile și informațiile povestite de adulți copiilor. În cazul în care conține amintiri negative, stimă de sine scăzută și experiențe neplăcute, rezultatul e acela că persoana se va teme de relații foarte apropiate și va recurge la izolare. Aici, sinuciderea funcționează ca un mecanism de apărare împotriva fricii de a se rupe defensa, ducînd la distrugere.

Sinele grandios. Unele persoane sunt educate de părinți să se creadă superioare, și ca urmare își imaginează în fanteziile lor că ar fi perfecte, și au nevoie de recunoașterea altora pentru a-și susține imaginea valorii de sine. Eșecul e resimțit puternic. Sinuciderea apare ca o salvare a imaginii de sine de la dezintegrare.

Sinele furios. În acest caz, persoana are o imagine negativă asupra sa în urma adoptării inconștiente a ideilor negative proiectate de familie, și se poate simți o victimă. Persoana poate rămîne atașată de astfel de experiențe abusive, iar sinuciderea poate apărea ca mod de a-și exprima furia împotriva acestor introjectii. Potrivit teoriei instinctului vieții și morții a lui Freud, mulți dintre pacienții săi care resimțeau experiențele reprimate negative drept actuale și nu aparținînd trecutului își alimentau instinctul morții. Astfel, ei nu alegeau relațiile sănătoase și nici experiențele pozitive în viața lor, iar sinuciderea poate fi o manifestare extremă a instinctului morții.

*Rezumat de Ana Drobot după articolul A psychoanalytic approach to understand the ‘why’ of suicide de Dr Farah Nagvi, 5 iulie 2020.

Propune un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.