Discriminare si femei destepte musai

1 iulie 2019 Lasă un comentariu

Femeia are mai multe drepturi decit noi – zice Radu Banciu – dar asta nu inseamna ca ea este automat buna pentru postul respectiv (citat din memorie).

In context, imi amintesc de fostul presedinte aemerican care, intr-o consfatuire importanta, a zis: Pai, nu e niciun afro-american invitat? Si a ordonat sa fie adusi citiva. Gindirea de acest gen, ca daca esti discriminat trebuie musai sa fii super om, face ravagii in occident.

In concluzie, nu poti face o femeie desteapta doar pentru ca e femeie si legea ne cer imperios sa nu discriminam. Daca e desteapta, OK. Dar nu pentru ca e discriminata.

Reclame
Categorii:Societate

La ce (mai) e buna psihanaliza?

28 iunie 2019 Lasă un comentariu

Odinioară, aflîndu-mă într-un spital de urgenţă din Bucureşti, am avut un scurt dialog cu asistenta şefă de la una din clinici. “Cu ce te ocupi”, m-a întrebat ea. I-am spus că mă ocup de psihanaliză. A pronunţat greşit cuvîntul “psihanaliză” şi s-a corectat cu un aer ofuscat. „Şi ce face, mă rog, psihanaliza?” I-am explicat că lucrează cu psihicul. A strîmbat din nas şi şi-a văzut mai departe de treabă. Era convinsă că bat cîmpii!

O să zici: „Păi ce, cînd vine omul la urgenţă mai are timp de psihic?” Eu zic că da. După administrarea primelor îngrijiri medicul ar trebui să discute cu pacientul, aşa cum îi cere deontologia, despre situaţia sa generală, inclusiv cea psihică. Bolile noastre nu apar aiurea, ca defectele la automobile; ele sînt legate şi condiţionate de starea noastră sufletească. Se spune, de pildă, că maladii ca şi cancerul se fixează pe o stare de suflet deprimată, pe singurătate şi izolare psihică. Lucrurile astea se pot aborda psihanalitic.

Sînt multe boli din topul maladiilor incurabile – care implică hipertensiune, glicemie mărită şi dificultăţi cardiace – care se tratează activ cu psihanaliza, la ei. Cînd zic “ei”, mă refer desigur la occident…

Numai românii cred că bolile cedează numai sub bisturiu sau cu apă sfinţită. Adică, spus pe şleau, cu remedii din afară, mecanice sau chimice care nu necesită nicio participare activă de la pacient. El stă cuminte în patul său din salon şi medicul face totul.

Rezistenţa la psihanaliză, ignorarea ei, ironia la adresa ei sînt simptomele unor minţi insuficient cultivate. Nu voi căuta aici cauzele. Important e că minţile necultivate domină conştiinţa românească în toate domeniile şi nu puteau lipsi în sănătate. Ignoranţa este la mare preţ fiindcă nu obligă la efort intelectual şi mai ales nu te sustrage din zona ta de siguranţă.

E limpede că psihanaliza a apărut în contextul unei viziuni generale asupra maladiei exclusiv biologice. Şi dacă a apărut, este pentru că această viziune, care nu a dispărut total nici azi (dovadă sîntem noi, românii), nu este suficientă. Rămîne la latitudinea noastră să judecăm dacă biologia e totul sau trebuie să adăugăm şi spiritul.

Pînă vom rezolva această dilemă, să ne gîndim că multe sfere din viaţa noastră activă implică o participare emoţională. Şi că emoţiile sînt şi ele din aria studiului psihanalitic. Se mai pot adăuga şi alte componente ale vieţii noastre: inhibiţiile, tristeţea, însingurarea şi mai ales frica, teama oarbă şi panica. Acestea din urmă sînt la modă, ca să zic aşa, şi nu cedează cu una cu două pentru că noi am ales să ne obişnuim cu ele, că “aşa e viaţa”.

Dar lenea, ignoranţa, conformismul nu ne fac viaţa mai uşoară. Dimpotrivă.

Categorii:Societate

Regrete tardive

28 iunie 2019 Lasă un comentariu

Lee Jaffe, preşedintele asociaţiei psihanalitice americane, şi-a cerut recent scuze public pentru cotarea homosexualităţi printre maladiile mentale. El a zis: “Ne-a cerut mult timp ca să recunoaștem și să ne cerem scuze pentru rolul nostru în discriminarea și trauma cauzată de profesia noastră și să spunem: “Ne pare rău”.

Sîntem şi noi impresionaţi de regretele dlui Jaffe deşi am fi şi mai impresionaţi dacă am afla că societatea pe care o prezidează se ocupă mai mult de psihanaliză şi nu de politică.

(Sursa https://friendlyatheist.patheos.com/2019/06/25/u-s-psychoanalysts-were-sorry-we-once-said-homosexuality-was-a-mental-illness/

Semnificaţiile unor sloganuri electorale

26 mai 2019 4 comentarii

România merită mai mult se afirmă într-un slogan electoral lansat public de PSD. Ai cumva impresia că se referă la poziţia noastră în UE? Dacă da, atunci trebuie să recunoşti că această afirmaţie nu are temei. Dovada că România primeşte suficient din partea UE este actuala noastră implicare oficială în conducerea UE. Dacă eram trataţi cu indiferenţă, fără respect, nu am fi primit această onoare. Personal, chiar m-am mirat că în ciuda abaterilor noastre repetate de la normele UE şi a discursurilor contra (!) am fost totuşi acceptaţi în această poziţie.

Dacă sloganul nu se referă la politica externă, atunci trebuie interpretat altfel. Da, România merită mai mult în zona internă: guvern responsabil, servicii ireproşabile, învăţămînt, sănătate, respect faţă de toţi cetăţenii şi, nu în ultimul rînd, combaterea fermă a corupţiei care, la noi, este un mod de a trăi. Toate astea sînt cu minus în faţă şi nu insist pentru că este prea evident.

Un alt slogan, lansat tot de PSD, spune aşa: Patrioţi în Europa.

Asta este într-adevăr o idee bizară. UE este o alcătuire de state care practic devin un singur stat şi prin urmare nu se poate marşa pe ideea de patriotism local, pentru simplul fapt că nu mai este actuală. Patriotismul local a făcut istorie în anii dinaintea unificării Europei, şi este de înţeles de ce. Nu-i văd însă astăzi utilitatea în afara de a provoca vechi resentimente în populaţia incultă, care să conducă, evident, la un vot pro.

Practicile politicii electorale de acest gen vor continua probabil ani, poate zeci de ani sau, în situaţia în care România va ieşi din UE, după modelul Angliei, se vor eterniza.

Ştiu că vei zice ceva la genul: asta e soarta alegerilor; politicile electorale sunt cele de manipulare a sentimentelor care au vegetat o vreme şi acum sunt stîrnite să iasă la iveală. Aceste resentimente determină majoritatea electoratului să meargă la urne şi să voteze. Lucrurile stau aşa pentru că aşa e normal.

Această “normalitate” ar trebui să ne sperie, însă, pentru că nu lasă loc evoluţiei. Să explic succint: dacă ştiu şi admit că politicianul este un ins fără scrupule, atunci m-am împăcat cu situaţia şi nu fac nimic să o modific. Răul nu mai pare rău, anomalia nu mai e anomalie, iar autoamăgirea poate duce şi la situaţii disperate cînd în lipsa oamenilor sinceri din sfera puterii să ne culcăm pe o ureche, să-i lăsăm să facă ce vor, ca să constatăm într-o zi că ne-am întors în comunism, sau o specie asezonată a lui, şi suntem conduşi de partidul unic.

Nu trebuie să ne împăcăm cu răul. Chiar dacă este generalizat. Nu trebuie să credem că el este inevitabil sau că dispare de la sine. Nu trebuie să sperăm la mai bine decît dacă contribuim la acest mai bine. Dacă nu, atunci vor suporta consecinţele şi nu vom avea nici minora compensaţie de a ne plînge, acasă sau public, de realitatea sumbră. Psihologic vorbind, o asemenea situaţie este toxică, în sensul că ne capturează într-un cerc vicios care nu mai are ieşire decît printr-o catastrofă. Istoria e plină de catastrofe!

Categorii:Societate

Mania rezumării în mass-media şi semnificaţiile ei majore

25 mai 2019 2 comentarii

Ne preocupă toxicitatea planetei dar sîntem indiferenţi faţă de alterarea minţii, proces infinit mai important şi plin de consecinţe îngrijorătoare.

Nu ştiu dacă ai observat mania programelor informative TV de a rezuma informaţiile prezentate iniţial pe larg. Se întîmplă cînd se prezintă un eveniment rutier sau social sau chiar politic. Rezumarea apare după prezentarea evenimentului sau se întreţese cu relatarea evenimentului, uneori repetînd pe scurt ce s-a spus mai pe larg.

Şi în presă găsim titluri (sub-headers) explicative care rezumă conţinutul unui articol sau defalcă ideile principale. Adeseori poţi citi numai rezumatele fără a mai citi articolul în întregime. Am aflat că astfel se explică puţina cunoaştere – sau marea necunoaştere – a teoriilor lui Freud – ca să ne referim la tărîmul psihanalizei care ne interesează în mod special – ceea ce explică, de asemenea, criticile inadecvate la subiect sau chiar puerile venite din partea aşa zişilor experţi în domenii conexe. Citind prescurtări şi rezumate, ei cred că au înţeles despre ce e vorba deşi este cît se poate de evident că opera complexă a lui Freud nu poate fi descifrată citind scurte prezentări.

Dar să ne întoarcem la mania rezumării informaţiei în mass-media. De ce se procedează aşa? Un prim răspuns: din grabă. Sunt multe informaţii de transmis şi nu e timp. Al doilea răspuns: din dorinţa de repeta informaţia – altminteri săracă în conţinut – ca să se sugereze importanţa ei. Al treilea: spectatorul de TV este permanent în căutare de ceva nou sau foarte grăbit. Un alt răspuns: reclama e totul şi nu informaţia. Mai sînt şi alte explicaţii, simple, de acest gen.

Personal cred că principala cauză este procentul tot mai mare de analfabetism funcţional. Nu numai la noi (unde este uriaş) ci şi la “ei”, acolo în plină civilizaţie.

Una din caracteristicile acestui simptom este neputinţa de a înţelege sensul/semnificaţia unui text citit, adică de a extrage ideile principale. Pentru mulţi dintre noi un text de o pagină A4 nu poate fi înţeles dacă nu este rezumat la început sau la final, ca o concluzie.

Analfabetismul funcţional trădează minusuri substanţiale în procesul de învăţare. Şi nu cred că greşesc dacă afirm că acest proces alterat a fost lansat – din motive care ne scapă – în ţările aşa-zis civilizate din occident. E vorba de învăţămîntul bazat nu pe înţelegerea şi asimilarea într-un context intelectual dat a informaţiei noi, ci pe memorarea unor puncte importante, adică a rezumatelor.

Am putea să ne gîndim la efectele pe termen lung a acestei deprinderi noi a minţii de a nu mai extrage esenţialul şi a se mulţumi cu ideile principale date de-a gata. Din punct de vedere psihanalitic problema se pune în termeni de capacitate-incapacitate de a transmite şi recepta informaţii complexe care, cum am văzut mai sus, diluate, pot conduce la concluzii pripite şi, mai departe, la credinţe şi convingeri total eronate.

Dar şi în plan psihic, de pildă în visele omului modern, această malformaţie se manifestă pregnant, de pildă atunci cînd visăm ceva dar nu ne este suficient de clar ce. Visul nu face decît să reproducă automat insuficienţa mentală în preluarea şi procesarea datelor complexe. Mintea nu poate extrage scenariul visului aşa cum nu poate extrage esenţa unui text citit. Faptul că se repetă defecţiunea minţii în vis este un fapt grav (chiar şi în bolile mintale visele au un conţinut descriptibil, dacă ne referim numai şi la conţinutul manifest).

Probabil că e vorba de-a dreptul de o afecţiune a sistemului nervos şi/sau a funcţiilor cognitive. E probabil ca deprecierea funcţiilor cognitive să ducă la rîndul ei la alterarea sistemului nervos etc. De aici consecinţe care nu pot decît să îngrijoreze.

P.S. Îmi revine în minte gestul plin de semnificaţii al unui preot cu har care obişnuieşte să traseze cu degetul o linie imaginară sugerînd tăierea, pe frunte. Privirea sa intenţionat interogativă explică intenţia iniţială…

De asta poate sa ne fie teama

24 mai 2019 7 comentarii

Afară plouă ca de obicei şi e furtună. În ultimii ani nimeni nu pare să observe – sau nu are timp sau nu are chef sau pur şi simplu nu realizează – că s-a schimbat clima. Deci, nu vremea ci clima. Ei bine, plouă de cîteva zile bune, aproape toată luna, de fapt, şi nu ştiu de ce îmi vine în minte evenimentul politic foarte aproape: alegerile pentru parlamentul Euro. Personal nu mă omor după politică şi nici după alegeri. Nu voi vota pentru că nu cred că votul meu schimbă ceva. De fapt, de ce ar schimba? Aceeaşi oameni, aceleaşi năravuri repetate la infinitul istoriei noastre. România se învîrte în cerc…

Dar îmi mai trece prin minte că lumea ari fi mai frumoasă şi desigur mai suportabilă fără politicieni şi evenimente politice. Pur şi simplu, în ton cu John Lennon, o lume fără contradicţii, a frăţiei, a păcii universale etc.

Oare chiar ar fi mai bună o astfel de lume?

Mai întîi că nu e posibilă. Natura umană prin excelenţă este agresivă, intolerantă, abuzivă, perversă, în ciuda secolelor de creştinism sau tocmai de aceea.

Şi în al doilea rînd, la drept vorbind nici nu ar fi plăcută o lume fără politicieni şi politică, fără contradicţii, intoleranţă etc.

Fatalmente natura noastră descrisă mai sus are nevoie de contradicţii ca să se exprime plenar. E nevoie de noapte ca să te bucuri de zi sau invers. E nevoie de muncă pentru ca să te bucuri de repaos şi de război, măcel, ca să te bucuri de pace şi iubire frăţească. Iubirea nu prea valorează ceva dacă nu e intersectată şi anulată de ură!

Fără contradicţie lumea noastră e moartă. Noi înşine sîntem morţi. Nu avem gustul vieţii, al senzaţiei intense de a trăi.

Dar contradicţia oare scuză orice? Ca să mă menţin în sfera politică – scuză ea oare manipularea şi minciuna, propaganda penibilă şi adeseori penibilă, infantilizantă, de dragul puterii? Şi lista tarelor politicii ar putea continua tot aşa mai ales la noi.

Întrebarea este retorică. Nu mă încumet să dau un răspuns.

Pot constata doar că tarele şi abaterile de la un simţ al limitei accentuează contradicţia şi poate conduce la bubuială. DE ASTA POATE SĂ NE FIE TEAMĂ.

Categorii:Societate

Cuvintele nepotrivite in spatiul public

15 martie 2019 Lasă un comentariu

Recent, ministrul de finante l-a jignit pe un opozant, in parlament, spunindu-i lucruri nepotrivite. Ne intrebam: cum e posibil acest limbaj intr-o institutie publica de acest nivel?

Cred ca sint doua cauze: ministrul nu a considerat ca senatul sau camerele reunite ar fi institutii in adevaratul sens al cuvintului si ar merita respect. De ce? Pentru ca ele sint constituite din oameni nerespectabili. Multi dintre ei au ajuns acolo pe cai dubioase, altii infractori, si cei mai multi fara harisma politica. Valoarea institutiei nu este data doar de ceea ce reprezinta ea simbolic, ci si de cine este reprezentata ea in public.

Si al doilea motiv: ministrul se considera pe sine o somitate, un om „greu”, o autoritate, genul de individ care stirneste admiratia si respectul spontan (frica?). Desigur ca aceste ipostaze sint imaginare dar capabile sa genereze un comportament inadecvat.

Este de notat ca la romani chiar si somitatile vorbesc urit. Am citit recent un raport despre intilnirea regelui Mihai cu maresalul Antonescu si am fost frapat de cuvintele foarte putin politicoase rostite si de o parte si de alta. Deci, iata ca se poate si la case mai mari.

De ce vorbesc oamenii „mari” urit? De ce nu pot fi ei modesti si exemple de conduita civica?

Poate ca mediul nostru socio-politic foarte strident nu este favorabil decentei. Dar poate ca la un anumit nivel, elitist, vorba frumoasa este o dovada de slabiciune si, dimpotriva, insulta si injuratura devin regula.

Valorile se inverseaza cu cit urci mai sus pe scara notabilitatii.

Categorii:Societate
%d blogeri au apreciat asta: